"Contradicţiile şi ponegririle fac din Octavian Goga o personalitate
puternică, complexă, interesantă, incitantă, vie. Un om despre care se
pot spune doar lucruri bune nu e interesant", îmi spunea cineva deunăzi.
Amintirile unui ins sunt extrem de preţioase. Viaţa însăşi nu e decât o
sumă de amintiri. Ele reprezintă trecutul fiecăruia dintre noi, sunt
relicve spirituale sacre. Cine s-ar despărţi de ele? Cine le-ar îngădui
pângărirea?
Octavian Goga, însă, face parte din tezaurul de amintiri al poporului
român.
Cel stropit cu lacrimi de sânge. Cine scuipă pe ele va culege furtună.
În ţara lui "pâine bună rea" sau în "neagra străinătate" oricine vrea să
te cunoască, ca să te admită drept semen sau nu, te întreabă de trecutul
tău.
Au cumva românii vreun trecut fără pătimirea al cărei întâi cântăreţ a
fost Octavian Goga? Trecutul îşi are legile şi pârghiile lui, prin care
controlează atât prezentul (despre care Eugen Ionescu spunea că trebuie
clădit pe Eternitate), cât, mai ales, viitorul. Cine îl ignoră sau îl
sfidează e condamnat a priori să plătească scump, căci trecutul e
imuabil şi inflexibil. Pledoaria de faţă nu-şi găseşte altă motivare
(Octavian Goga nu are nevoie de apărători, nevinovăţia lui la fiecare
ism fiind mai mult decât evidentă) decât dorinţa de a nu le lăsa
injustiţiarilor satisfacţia lui Qui tacet consentire videtur, în ciuda
faptului că, suntem conştienţi, e doar o clamare în pustie...
Tatăl meu, Ioan Goga, îmi spusese cu limbă de moarte: "- Poţi pierde
totul, ţi se poate lua totul, dar undeva, acolo, înăuntru, există acea
scânteie de divinitate şi de românitate la care nimeni şi nimic în vecii
vecilor nu va putea ajunge..."
A fost, de altfel, şi singura speranţă şi singura moştenire pe care
ni le-a lăsat. La nivel naţional, întreţinerea acelei scântei de
divinitate şi de românitate ne-o asigură însăşi întemeierea noastră
spirituală pe opera gogiană.