Despre Arheologia cunoaşterii se poate afirma că este o carte de tranziţie, o carte-salt, o carte-parcurs. O carte-sinucudere şi o carte-renaştere. O carte împlinire-eşec. Este cartea cea mai manifest-ludică a lui Foucault, cea mai explicit-nietzcheeană, care aruncă o lumină cu totul aparte asupra modului atât de complex, de plin de surprize de a practica cugetarea filosofică a lui Foucault. - V-aţi intitulat ultima carte Arheologia cunoaşterii. De ce "arheologie"? - Din două motive. Am folosit, mai întâi, acest cuvânt într-un mod întrucâtva orb, pentru a desemna o formă de analiză care nu este propriu-zis o istorie (în sensul în care se povesteşte, de pildă, istoria invenţiilor sau istoria ideilor), dar nici propriu-zis o epistemologie, adică o analiză internă a structurii unei ştiinţe. Acest altceva l-am numit, aşadar, "arheologie"; şi apoi, retrospectiv, mi s-a părut că hazardul nu m-a călăuzit prea greşit: la urma urmei, acest cuvânt, "arheologie", cu preţul unei aproximaţii care-mi va fi, sper, iertată, poate însemna: descriere a arhivei.