Fiicele paznicului este un roman despre viață. Viața așa cum o știm noi:
frumoasă, acidă, brută, plină de sacrificii și compromisuri. Secretele
bine păstrate, mostrele de adevăr și regretele sunt la ele acasă în
acest roman.

O viață de om. Ani mai mulți sau mai puțini, dar cu siguranță, toți
plini de lecții și de alegeri. Decizii care pot marca sau schimba
definitiv viața cuiva. Fiicele paznicului surprinde câte puțin din
toate. Ne predă cu măiestrie lecția dragostei și a devotamentului.
Învață cititorul despre importanța legăturilor dintre oameni, indiferent
de natura lor.

Cu romanul ăsta a fost dragoste la prima vedere. A stat pe noptiera mea
numai câteva zile, nu i-am rezistat mai mult. E genul de carte care mie
îmi place la nebunie. Incursiuni în trecut, istoriile unor vieți ieșite
din tipar, secretele care țin laolaltă o familie. Sunt și adevăruri care
le pot destrăma, dar depinde de cât de puternică este fundația pe care
familia este construită. (…)

Recomand acest roman iubitorilor de povești bune. Nu este o poveste
despre destinație, este o poveste despre frumusețea călătoriei și despre
evenimentele pe care le întâlnești pe parcurs. Este o poveste bună,
plină de esență, de dragoste și de sacrificii.

Autoare: Anca Rucăreanu. Citește continuarea pe :
https://ancasicartile.ro/fiicele-paznicului-jean-e-pendziwol-recenzie/




PREZENTAREA TITLULUI:

Deși mintea ei este încă lucidă, pe Elizabeth o trădează ochii. Pentru
că nu mai poate să vadă cărțile și tablourile care erau pentru ea o
sursă de bucurie, își umple golul din suflet cu muzică și cu amintiri
ale familiei ei. Trecutul revine cu forța în prezent atunci când
jurnalele tatălui ei decedat sunt găsite pe o veche epavă. Cu ajutorul
lui Morgan, o adolescentă delincventă silită să presteze muncă în
folosul comunității, Elizabeth parcurge jurnalele, iar cele două se
apropie pe parcursul acestei călătorii imaginare în trecut, pe insula
Porphyry de pe Lacul Superior, unde tatăl lui Elizabeth a fost paznicul
farului timp de 70 de ani.