Ştiu că se poartă, că e la modă în lumea subţire, adică intelectuală şi,
deci, critică, dezminţirea, dezeroizarea istoriei, deconspirarea
minciunilor -pedagogice - cu care suntem îndopaţi începând cu clasele
primare şi terminând cu discursurile ocazionale ale primului bărbat al
ţării, ştiu că cel ce nu se minunează neîncetat de locurile comune
frecventate didactic sau oficial riscă să fie denunţat ca nefiind un bun
roman ştiu, de asemenea, că există doua istorii scrise având destinatari
inconfundabili, - una scrisă pentru academicieni şi alta scrisă sau
rostită pentru soldaţi -, ştiu că eroizarea excesivă ne-a făcut nu
profesionişti ai înfruntărilor, ci
profesionişti ai suferinţei, motivaţi nu să învingem, ci mai degrabă să
ne lamentăm, dar oare şi-a consumat istoria capacitatea modelatoare, a
rămas istoria, adică memoria noastră colectivă, o inutilă busolă
orientativă?