În 1974, la doar trei ani după „tezele din iulie” ameninţând să
instaleze la noi un nou îngheţ cultural, egal aproape, ca forţă
distructivă, cu cel precedent, stalinist, Augustin Buzura dă literaturii
române „un roman mitic” - Feţele tăcerii. Cititorii îl vor citi cu
aviditate. Criticii nu vor greşi considerându-l unul dintre cele mai
importante ale literaturii române postbelice. Dar şi unul dintre cele
mai vehemente împotriva regimului comunist. S-a lăsat, ca urmare, o
tăcere grea asupra lui, fiind considerat periculos, şi nu a mai fost
reeditat până după 1989. Feţele tăcerii, roman care dă mărturie despre
drama colectivizării în românia anilor ’50, aduce în prim-plan personaje
tragice: actori, dar şi supravieţuitori ai acestui act forţat. Feţele
tăcerii este un roman viu. În el palpită istoria, psihologia, socialul
şi moralul, individualul şi colectivul, angajamentul civic şi
intelectual - şi am numit prin acestea datele obligatorii ale unui mare
roman, indiferent de locul şi de epoca în care s-a născut ori se va
naşte -, toate topite într-o literatură despre om şi umanitate, cu
deschidere spre universal. Angela Martin