Jasmine are 23 de ani. Merge la facultate, iese cu prietenele,
flirtează, se ceartă cu părinţii. Nimic anormal. Nu chiar. Pentru că ea
e musulmană şi trăieşte la Milano. Crede în pace, dar se războieşte în
fiecare zi pentru a-şi apăra ideile. Pe de-o parte urlând, pe de alta
râzând.
Duhurile (un exemplar ilustru este cel din lampa lui Aladin) aparţin
unei lumi care nu e nici a oamenilor, nici a îngerilor. Se află la
mijloc, pot fi bune sau rele, în mod sigur sunt foarte curioase. Jasmine
e ca un duh: bună, dar adeseori furioasă pentru că nimeni nu o înţelege.
Nici prietena ei cea mai bună care, după ani de luptat pe aceeaşi
baricadă, cedează (cedează?) unei nunţi aranjate. Nici părinţii,
perplecşi ca toţi părinţii din lume în faţa izbucnirilor rebele ale unei
tinere de 20 de ani în căutarea propriei identităţi. Nici băieţii
musulmani ca ea, care ar vrea să fie mai simplă, mai liniştită. Nici
băieţii occidentali, gata să o invadeze cu întrebări insuportabile,
banale şi dezarmante despre arabi. Singură şi rătăcită într-un nod de
complicaţii,Jasmine deţine însă o armă puternică: ironia. Şi în această
poveste foarte adevărată, Randa Ghazy reuşeşte să amestece un instinct
polemic viu cu uşurinţa celui care ştie să râdă de sine.