Un „caiet“ al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul
Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la
munte, lângă o fostă Staţie meteorologică. Atât fuga, cât şi izolarea
protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul
central este implicat în evenimente, dar îşi asigură şi o anumită
distanţă faţă de ele. Mai mult, el se încarcă de istoriile trăite de
alţii, pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie minuţios.
Diferenţa faţă de alte contexte epice este că, în acest caz,
protagonistul simte acut că i se apropie sfârşitul. Măcinat de boli,
medicul se retrage departe de lume, într-o pustietate montană, unde
speră că, scriind, va putea să-şi regăsească echilibrul. Evadarea e însă
relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să-i trimită semnale. O tânără
pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian,
readucându-i în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar
defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului.
Augustin Buzura foloseşte din plin, în romanul de faţă, reţeta
senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări
şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, care
impun calea parcursului narativ. Dar aceste evenimente sunt însă atrase
şi integrate într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism care
scoate la lumină întrebări şi care are nevoie de fapte, de cât mai multe
fapte, pentru a le interpreta şi a le aşeza în ordine. Cassian, aidoma
scriitorului, e un colecţionar de experienţe. Medicul din ei lucrează cu
omul. Iar scriitorul i se alătură.