Unicul roman al lui Stefan Zweig abordează subiectul dublei milostenii:
cea autentică, ferm hotărâtă, răbdătoare şi tolerantă, decisă să suporte
orice, şi cea plăsmuită care nu reprezintă decât nerăbdarea inimii de a
se elibera cât mai repede de copleşitorul sentiment penibil de
compasiune provocat de nenorocirea altcuiva. Într-o astfel de situaţie
penibilă de compasiune nimereşte, în vara anului 1914, tânărul
locotenent Hofmiller, staţionat în garnizoana unui mic oraş unguresc. Dr
agostea arzătoare pe care tânăra Edith, paralizată, i-o poartă
locotenentului nu e împărtăşită decât în mica măsură. Copleşit însă de
emoţia sentimentelor fetei, implorat de tatăl acesteia şi sfătuit cu
ardoare de medicul curant al lui Edith, dr. Condor, Hofmiller decide, în
cele din urmă, să sa logodească cu tânăra. O face însă din milostenie,
din nerăbdarea inimii.