Jenkins este englez până în măduva oaselor şi teribil de mândru de acest
lucru. De fiecare dată când călătoreşte în străinătate, îşi anunţă
naţionalitatea cu glas tare şi se înarmează cu melonul şi cu umbrela
strânsă cât mai atent. Ca mulţi din generaţia sa, Jenk însă nu prea are
cuvinte de laudă despre francezi, un popor ciudat care nici măcar nu
înţelege ce-i cu jocul de crichet. Dar se vede nevoit să recunoască
faptul că francezii se pricep de minune la bucătărie, astfel că, într-o
bună zi, acceptă afabil invitaţia lansată de cei doi parteneri de
afaceri parizieni de a lua prânzul împreună; sau, cum ar spune el, de a
îmbuca şi ei ceva între două afaceri. Tocmai el, care nu se atinge
niciodată de o mâncare cu un nume pe care nu îl poate pronunţa. Şi aşa
încep aventurile cu furculiţa, cuţitul şi tirbuşonul pe meleagurile
Franţei.