„M-am împiedicat, iar găleata mi-a alunecat din mână. Chiar când mai
aveam nițel să intrăm în sat. După care s-a albit totul în jur. De la
laptele ce cursese din găleată. S-a albit și mama la față. Cred că tot
de la lapte. Pe urmă nu mai știu decât că a venit cerul tot mai jos. Sau
poate că invers, a luat-o pământul în sus, cu tot ce se găsea pe el, cu
noi doi și cu biserica prin dreptul căreia tocmai treceam, cu tot câmpul
ce rămăsese în urmă și cu tot satul în care n-apucasem încă să intrăm.
(...) Stăteam în genunchi și priveam în jur ca prostul. Abia când m-am
ridicat de la pământ și am fugit după mama, care pornise singură mai
departe, am înțeles ce se petrecuse. Poate n-o să mă crezi, dar află că
drumul pe care ne întorceam acasă era, cum îi zicea doamna învățătoare
Bălțatu, Calea Lactee."
Ștefan Mitroi, Atunci când era mereu duminică