Sunt în acest roman, Balciul de argint, scene după scene antologice,
singure în stare să se constituie într-o pagină a noului calendar al
satului românesc dinaintea şi din timpul morţii lui, şi aceasta
antologică, în care Prohodul e plâns cu lacrimi de scriitor, dar şi cu
zâmbetul disperării de a nu putea face nimic, nici măcar încetinirea
sfârşitului, zâmbetul senin cu care Ştefan Mitroi îmbrăşişează,
îndatorat, îndurerat şi incapabil să se despartă de ea, acea vatră unde
ultimul tăciune nestins era şi este chiar viaţa lui.