Prin Filozofia Masoneriei se înţelege un corp de idei distincte şi de
concepte unitare puse la temelia ritualului masonic începând din secolul
al XVIII-lea pentru a evoca idei şi concepte ancestrale şi antíce,
anumite precepte ale credinţei creştine şi principii operative ale unor
ordine profesionale medievale, care au evoluat neîntrerupt de-a lungul
mileniilor, dar sub diferite aspecte culturale, şi au luat în Epoca
Luminilor aspectul unui curent de reformare a mentalităţilor medievale
spre un ideal moral şi social în centrul căruia era pus omul. Principala
trăsătură a acestei filozofii este conservarea unui conţinut
ideatic-ezoteric unitar pe baza căruia, totodată, s-a compus teoretic şi
exoteric o doctrină a Masoneriei moderne, care trebuia să se constituie
într-o cale proprie de cunoaştere a lumii. Procesul de elaborare a
acestei doctrine a continuat până în a doua jumătate a secolului XX,
când a fost conceptualizată proiecţia unei evoluţii a ideilor masonice
în context istoric mai larg, Masoneria modernă regulară căutând mereu
să-şi păstreze miezul ideatic în forme originare, chiar şi după
unificarea din 1813. Filozofia masonică consideră acele idei şi forme
originare ca fiind legate între ele prin ceva primordial şi totodată că
au fost transmise peste timp, motiv pentru care conceptul de filozofie
în Masonerie (mai des folosit în secolul al XIX-lea şi mai puţin astăzi)
se duce mult mai departe decât apariţia termenului în Grecia Antícă.