Profesor la Şcoala de Artă Dramatică a
prietenului său Charles Dullin în 1942-1943,
Sartre extrage din teatrul clasic grec şi din Estetica
lui Hegel propria concepţie despre un teatru
auster, moral, mitic, aducând cu un ritual. Propune,
aşadar, un teatru ce transpune într-o ambianță
mitică marile probleme ale epocii contemporane,
care vizează culpabilitatea individuală sau
colectivă și la care ne îngăduie să reflectăm, în
timp ce împrejurări deosebite şi situaţii critice
forţează personajele la o alegere vitală, adesea în
spații claustrale – închisori, camere închise, orașe
asediate, infern. Acestui conţinut moral, dar nu
şi moralizator, i se potrivesc o acţiune scurtă şi
violentă, o montare austeră, o exprimare limpede,
tensionată, sobră, păstrând ceva din pompa antică
şi transformând reprezentaţia într-o adevărată
ceremonie.