"Un veac de singurătate", capodopera care l-a propulsat pe Gabriel
García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul
Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii - după Don Quijote de
la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman
de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo
Neruda care îl numeşte "Don Quijote al timpului nostru".
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte
generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,
pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului
Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu
prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate,
miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. Însă întregul
demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie
concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa
cum arată autorul, "mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit".