Volumul de faţă reuneşte piesele de teatru ale celebrului scriitor polonez - Ivona, prinţesa Burgundiei, Opereta, Istoria, Cununia, şi înseamnă o bună ocazie de a descoperi şi o altă faţetă a scriitorului, foarte plăcută pentru cititor, cititor care va descoperi teatrul scris de Witold Gombrowicz. Asta în ciuda faptului că Witold Gombrowicz considera teatrul un "gen mort". Teatrul l-a fascinat pe Gombrowicz de timpuriu. Era cunoscută pasiunea lui pentru Shakespeare, din care ştia să recite scene întregi pe dinafară. De multe ori, în referirile la propriile piese, le considera parodii shakespeariene. Talentul dramaturgic al lui Gombrowicz a dat naştere unor piese de teatru care se dovedesc foarte actuale la o lectură recentă, oferind regizorilor talentaţi neistovite posibilităţi de a-şi manifesta personalitatea. Aşa se şi explică prezenţa constantă a teatrului gombrowiczean pe scenele lumii. Dovada peremptorie a ataşamentului lui Gombrowicz pentru opera sa dramatică este faptul că opera cu care a vizat "genialitatea" şi "nemurirea", sperând să scrie un nou Faust sau un Hamlet, a fost piesa Cununia.
EFORTUL DE A SCRIE O POVESTIRE ESTE LA FEL DE INTENS CA LA INCEPEREA UNUI ROMAN. CACI IN PRIMUL PARAGRAF AL UNUI ROMAN TEBUIE DEFINIT TOTUL:STRUCTURA, TON, RITM, LUNGIME SI UNEORI CHIAR SI CARACTERUL VREUNUI PERSONAJ. RESTUL ESTE PLACEREA DE A SCRIE, CEA MAI INTIMA SI SOLITARA CARE SE POATE IMAGINA, SI DACA NU-TI PETRECI […]
Cineva m-a întrebat odată: “Ce faci? Cum scrii, cum creezi? Nu scrii,i-am răspuns. Nu încerci să scrii. Este foarte important: să nu încerci,fie că e vorba de Cadillac-uri, de creaţie sau de imortalitate. Aştepţi,şi, dacă nu se întâmplă nimic, mai aştepţi un pic. La fel si cu gândaculde sus de pe tavan. Aştepţi până vine […]
În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această“altă” realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre orealitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu oprezenţă inevitabilă – moartea -, dezvăluind-o ca pe o parte geamănă avieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi caexperienţa totală a […]
Autorul, care a pledat întreaga lui viaţă pentru umanitarism şipacifism, împotriva “stupidităţii sângeroase a războiului”, a reuşit înJocul cu mărgele de sticlă, ultimul său roman, să descopere parcăformula, dacă nu a fericirii, cel puţin a serenităţii. Dacă romaneleanterioare stăteau sub semnul scindării, fiind construite pe diverseopoziţii personificate de personajele aflate în relaţii antagonice, înJocul… personajul […]
Efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca la începereaunui roman. Căci în primul paragraf al unui roman trebuie definit totul:structura, ton, ritm, lungime şi uneori chiar şi caracterul vreunuipersonaj. Restul este plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi solitarăcare se poate imagina, şi dacă nu-ţi petreci restul vieţii corectîndu-ţicartea […]